De Ziua Tatei

Zilele de iulie in Iasi sunt in flacari. Inconjurat de asfaltul topit, te simti ca in gura unui cuptor inchis – arestat, fara scapare! Aerul nu se misca si amortirea lui iti ucide orice speranta ca focul in care iti este cuprins tot corpul va avea vreun sfarsit. Sudorile curg siroaie. Te topesti. Respiratia e tot mai grea, si singura mancare de care mai ai chef e doar cateva cuburi de gheata sa te racoresti. Seara, cand crezi ca dupa ce soarele se culca vei scapa un pic de tortura caldurii, apar tantarii – vampirii rapaci ai noptii. Si sudoarea nu se opreste si pe orice pui mana sau oriunde te intinzi se lipeste de tine si iti tine in continuare si mai cald.

Cand eram copii, petreceam lunile de vara la Pojorata, in inima Bucovinei. Tata a crescut acolo si mereu a privit meleagurile acelea ca pe un paradis pierdut al copilariei lui. Si-a dorit sa impartasim si noi tinutul acela de poveste, unde spinarile muntilor se apleaca umil asupra satelor adormite, unde brazii inca se mai ridica mandrii sub piscurile pietroase ale Raraului si Giumalaului, unde animale lenese isi plimba turmele prin pasuni verzi si pline de fragi si afine , si unde oamenii vorbesc poetic si ascund tragedii de neimaginat in spatele unor zambete melancolice si al unor ochi pierduti in visare.

Verile la munte erau opusul celor din Iasi: caldura toropea suportant doar in mijlocul zilei. Diminetile erau pline de roua si racoare. Serile erau reci si proaspete. Vantul fosnea printre brazi si linistea de mormant nu era tulburata decat de un tren ratacit sau de vreun satean care isi batea coasa. Tantari nu existau! O data cu venirea serii, stateam toti pe “gang” (cerdac) si luam ziua care se scurse la disecat – discutand orice mic detaliu despre oricine ne venise in cale, si planuind urmatoarea zi de munca sau de petrecere, daca era vreo sarbatoare.

Eu si sora mea petreceam toata vacanta de vara aici, si parintii veneau in “vizite” doar in cateva weekenduri. Tata, nascut in iulie, incerca sa isi petreaca ziua de nastere aici si cand cadea intr-un weekend aproape intotdeauna si-o petrecea la munte. Pentru ca de obicei veneau de la servici, mama si tata ajungeau la noi vineri seara, cateodata foarte tarziu. Noi stateam cu urechile ciulite sa auzim masina tarandu-se incet pe ulita cu pietris incepand inca de pe la 12 ziua. Dupa ce descarcau masina, stateam toti la masa, oricat ar fi fost de tarziu, si tata spunea mereu acelasi lucru: “Bai, am condus, da?! Am condus pe o caldura ca imi venea sa mor! Am si eu voie sa beau un pahar de cognac?” Si radea ghidus, ca si cum cineva ar fi zis vreodata “nu”?! Raspunsul era mereu acelasi din partea mamei: “Da bea, draga!” Si isi punea tacticos un pahar de cognac pe jumate plin si il dadea peste cap intr-o inghititura.

A doua zi, de obicei sambata, abia asteptam planurile pe care ni le facea el. Cateodata mergeam la Mestecanis, cateodata la Campulung, cateodata la vreo manastire, dar intotdeauna tata isi facea timp sa mergem cu totii la cules de bureti. Asta era pentru el nu numai relaxare dar o pasiune si un dar pe care si-l facea singur in fiecare an. Eu nu am fost niciodata atletica, nici mom, dar sora mea si tata erau in fruntea clanului de culegatori! Mereu inaintea tuturor, si tata gasind mereu cele mai multe ciuperci. Noi stiam foarte bine de la rudele la care locuiam care sunt bureti buni si care nu. Lectia asta o invatasem singure. Cateodata il mai invatam si pe tata. Colindam padurile ore intregi, dupa micul dejun pana la o amiaza, asa pe la 4, cand ne coboram incet, lenes, sper casa, fiecare cu o plasuta de ciuperci, si intotdeauna tata avea cea mai mare recolta!

Desi culegeam bureti (si fragi si afine si zmeura) toata vara in sederea noastra la Pojorata, culesul de bureti cu tata era ca o bijuterie de pret, un mister, un balsam pentru un suflet plin de dorinta pe care il asteptam un an intreg! Era minunat sa il vad pe tata transformat din omul “de oras” pe care il stiam in cele 364 de zile a anului, intr-un adevarat om de munte, care nu se temea de animale salbatice, care urca pe rape abrupte fara sa cada si fara sa se teama, care ne vorbea despre istoria acelor locuri, care descoperea transee si metal din foste gloante si bombe prin padure si care ne vorbea despre cum muntii ne vor apara de comunisti, pentru ca acestia stiu ca daca te ascunzi in munti e greu sa te gaseasca si sa iti controleze mintea. Pentru el (si pentru noi) muntii au fost mereu simbolul libertatii supreme, si excursiile acestea in inima lor erau marturia celebrarii acestei liberati. Ne vorbea si despre balmus si despre cum se face branza, cum se cresc vacile si oile, si despre cum izvoarele sunt cele mai bune si cele mai curate cand sunt pline de broaste, pentru ca inseamna ca au apa buna (ne-otravita) de baut.

Asteptam ziua asta de mers prin padure cu tata un an intreg, si cand venea, de obicei in jurul zilei lui, era un cadou la fel de mult pentru noi cat si pentru el. O sansa de a ne retrage din viata noastra de zi cu zi, departe de Iasul care se topea de caldura si se framanta muribund sub povara tantarilor si a mirosului de canal, o sansa de a ne regasi in prospetimea si racoarea padurilor de brazi, si de a ne cunoaste mai bine; o sansa de a lasa natura, inima muntilor sa ne protejeze si sa ne imbete de splendorile ei neprefacute. O reintoarcere la vatra strabuna, la o simplitate si frumusete pure.

Ajunsi acasa, el se apuca de facut vreun foc pentru gratarul de cina. El era bucatarul principal si ceilalti se agitau in jurul lui si ii dadeau la mana, ca niste ucenici loiali, orice cerea el: “Lemne, adu-mi lemne! Zi-i lui mama ca mai trebuie sare! Adu-mi si mie niste apa rece! Da, rrrece!” Noi trebuia sa curatam buretii. De fapt, el si mom ii curatau si noi ii spalam – cea mai grea sarcina din cate exista! Oricine a spalat vreodata bureti stie ca un burete nu e niciodata curat, in oricate ape l-ai spala!

Cateodata, cineva din familia la care stateam turna cate o galeata cu apa rrrece de izvor pe tata sa ii spuna “La multi ani” - un obicei localnic ciudat si tata se supara (apa rece de izvor pe un corp incalzit de la urcarea muntilor in iulie iti poate ori inima, spunea el) si eu ii luam apararea. Dupa ce se usca langa focul de la gratar si in aerul racoros al serii, masa era cam gata si ne adunam cu totii, vreo 12-15 oameni, in “familie” la marele ospat.

Sedeam la o masa de lemn, lunga, cu doua banci de o parta si de alta ca si scaune care era intinsa afara, in fata casei, sub cerul liber. Stateam unii langa altii ca si cum am fi fost toti rude de sange, desi numai noi patru eram o familie – ceilalti erau oameni buni, cunostinte, care ne gazduiau de ani de zile, si care, pana la un final, au devenit mai apropiati ca rudele. Era o masa de taina, de o apropiere si de o prietenie adanca. Atunci nu stiam ca rar ne va oferi viata o legatura cu altii care putea fi mai puternica si mai sincera ca aceea.

Mancarea era intotdeauna delicioasa: buretii culesi de noi erau piesa centrala a ospatului, dar aveam de toate: carne cat cuprinde (nu exista masa cu tata fara vreo 5 feluri de carne), branzeturi, fragi cu smantana, mamaliga proaspata si taiata in cuburi cu ata, invaluind intreaga masa cu aburi apetisanti. Totul era simplu (nici un somon fume, sau caviar, sau fructe de mare), dar facut cu dragoste si cu gust. Of – amintiri … Oriunde am fi in lume, acestea inca raman. 

Astazi, de ziua tatei, mi-as dori, pentru el si pentru noi, sa mai avem parte de multe veri racoroase, sub umbra muntilor, de multe mese pline cu bureti si mujdei de usturoi si mamaliga, si de multe pahare de cognac (el) si de bere de casa (eu). Impreuna.

La multi ani, tata! Cu bine, sanatate si, poate, cu regasirea paradisului tau pierdut. Te iubesc.

Cca 1989 - tata, intotdeauna sprijinindu-se de mom, fericit la Pojorata, unde muntele coboara la tine ...