Unele fete, își aduc aminte că atunci când erau mici se jucau cu păpuși. Își aduc aminte de numele lor, de hăinuțele pe care le-au făcut fiecăreia, de mână, cu ajutorul mamei sau a bunicii. Eu nu am astfel de amintiri, și nu pentru că nu aveam păpuși, ci pentru că nu m-au interesat niciodată. În loc de joc cu păpuși eu mi-aduc aminte de zilele de weekend pe care le petreceam cu tata in “camera obscură”, in studioul nostru foto încropit acasă, in bucătărie ca să „lucrăm” fotografii.
Poze lucrate de tata. Cele din rândul de jos sunt făcute de noi doi
O “alungam” pe mom din bucătărie
câte o sâmbătă întreagă (când era ziua ei de făcut mâncare), ca să avem acces
la chiuveta și puneam pături in geam și in ușă ca sa facem bucătăria cât se poate de întunecată,
pentru a nu voala hârtia fotografica. Apoi agăța tata lumina cu filtrul verde
(pentru fotografii alb-negru) de perete, scotea aparatul de mărit, tăvile
pentru diferitele soluții (pentru developare, revelator și fixator), hârtia fotografică împachetată in hârtie neagră (anti-voalantă)
și … ne apucam de lucru. Developam poze
de dimineață pana seara când ne apucam sa le uscam.
Dintr-o lecție in alta,
tata îmi explica toata arta și tehnica fotografiei:
de ce aveam nevoie de filtru verde și nu
roșu (pentru ca noi “lucram” numai cu filme alb-negru și filtrul roșu e pentru film și poze color), cum se supra-expune o fotografie
(ceea ce vrei sa eviți!), importanța luminii și pentru film și pentru hârtia ce va deveni fotografie, cate
secunde se expune hârtia fotografica la lumina (le număra in funcție de cât
expus fusese filmul), cum se folosește aparatul de mărit ca sa facem
prim-planuri, cum se fac colajele, când acoperi o parte a hârtiei foto cu hârtia
neagră și expui doar părțile din hârtie alba
pe care vrei să capturezi imaginea.
Apoi filozofa despre ce înseamnă
fotografia pentru el: o arta a capturării momentului, o secundă suspendata in
timp, pentru eternitate. Iubitor de voie bună, și un sentimental incurabil, mă încuraja mereu să
fac lucruri pentru a sublima in memorie momentele frumoase din viață:
fotografia era unul din aceste lucruri, ca și petrecerile când ai un motiv de bucurie și îmbrăcarea in haine elegante de Anul Nou când inviți
un nou an in în viața ta – trebuie sa îl închei cu bucurie și sărbătoare pe cel vechi.
Deși un strat
considerabil de praf s-a așternut peste amintirile mele din copilărie, lecțiile
învățate atunci, mai ales cele sentimentale, despre importanța capturării momentului
(pentru că nu se știe ce aduce ziua de mâine, dar vrei să iți amintești
de bucuriile de azi), dar și cele mai “practice”
despre lucrarea fotografiilor încă își au un loc de
cinste in mintea mea îmbătrânindă …
Fotografia mi se părea o știință
ocultă, destăinuită numai unor persoane deosebite și inițiate, așa cum părea el, și aveam o anume timiditate de a mă apuca și eu, “cu mana mea” de a fotografia și de a lucra fotografii. Eram doar bucuroasa ca
puteam sa îl asist și , ca un burete, absorbeam orice bucățică de lecție predata
de “dom’ pro ’sor”. El mă încuraja și prin siguranța lui de sine părea a face ca
totul sa fie ușor. Ca atunci când spunea, “ei, un aparat de fotografiat nu e
ceva complicat: e o cutie de conserve cu obiectiv. Dar cheia aici este: in obiectiv!”.
Peste ani și ani, am prins curaj, pentru că mi-e cumva in sânge aceasta artă.
Pot identifica foarte ușor
fotografiile făcute de el (sau de noi) pe care le păstrăm in familie până in
ziua de azi au pentru ca au semne concrete ale uneltelor lui: cadrul lui
de înrămare a hârtiei înainte de a o expune aparatului de mărire are un defect
și toate imaginile sunt “ciobite” pe una
din margini.
Imaginea "ciobită" din cauza defectului de pe cadrul de hârtie
Apoi, câteodată, nu așteptam
sa se usuce pozele in aer liber, înainte de a le pune la uscătorul electric și aveau pete de apă pe ele – un alt defect pe
care îl recunosc. Ca o semnătura ascunsă, acestea sunt taine ale artei sale
unice. Aceste fotografii au sublimat nu numai momentele și oamenii din ele dar și atingerea mâinii tatei. Au valoare sentimentala
dublă!
Pată de apă
Până uscam toate pozele lucrate
într-o singură ședință se făcea uneori dimineață! Dar tot stăteam treaza,
pentru ca examinam cu minuțiozitate fiecare fotografie și mă minunam cum o hârtie care cu câteva ore mai
devreme fusese alba și atât de fragila că
nu putea fi expusă luminii zilei conține acum o imagine, o amintire care va dăinui,
peste ani și ani, cu mult după ce memoria
noastră poate ne va părăsi. Defectele acestea recreează astăzi când răsfoiesc
albumele de poze ale familiei acele momente in care tata m-a învățat nu numai
despre fotografie (de care sunt îndrăgostita pana la obsesie și azi) zilele acelea de sâmbătă in care tata și fiica se ascundeau in “camera obscură” să dezvăluie
momentele de fericire ale familiei și prietenilor și să le cimenteze pentru generațiile de mai târziu.
Pentru eternitate.
Când “lucram” poze împreună
mereu îl întrebam de ce nu lucrăm și poze color. Răspunsul era simplu (si tipic
pentru tata): soluțiile, hârtia, filmul, și filtrul pentru fotografii color sunt mai scumpe.
Astăzi, când mă uit peste albumele “noastre” (pot spune ca am participat și eu la crearea unora din ele) mă bucur că nu am
făcut deloc fotografii color. Savurez atemporalitatea, clasicitatea și patina ușor melancolica a pozelor alb-negru.
Am citit undeva ca atunci “când fotografiezi oamenii color, le surprinzi
hainele. Când îi fotografiezi în alb-negru, le surprinzi sufletele.”
Mulțumesc, tata, că m-ai învățat
cum sa surprind ... suflete, inclusiv ale noastre in multe fotografii peste
ani. Nu îmi doresc nimic mai mult azi, de ziua ta, decât să surprindem și sa celebram și mai multe momente într-un viitor cât mai apropiat,
plin de fericire și sănătate.
Te iubesc! La mulți ani …
No comments:
Post a Comment