De ce o facem?! De ce vrem sa avem animale de casa? Stim ca ne atasam sufleteste de ele. Stim ca ele se vor duce inaintea noastra si ca vom suferi cand le vom pierde. Si cu toate acestea le dorim. In mod constient. Cu ochii deschisi le cautam ani de zile si ne deschidem usile si inimile catre ele, atunci cand ne caute ele pe noi. De ce?!
Cred ca o facem din aceleasi motive pentru care vrem sa avem copii, desi stim ca nu ii vom putea proteja intreaga lor viata – e o lege inexplicabila a naturii. Simtim nevoia sa ne conectam sufleteste. Sa dam si sa primim dragoste, neconditionata. E superflua explicatia acestui fapt natural. O facem pentru a ne onora umanitatea!
Tatal meu si-a dorit dintotdeauna un caine. Mereu a vrut sa aiba un caine ciobanesc german. Dar cand eram noi copii, a iubit mereu cainii altora, pentru ca mama nu voia animale in apartementul in care am crescut. Cand a costruit in sfarsit o casa, primul lucru pe care l-a dorit in curte a fost un catel. Astfel, catelul va putea sta afara, fara sa murdareasca in casa si sa o supere pe mama.
Si asa a facut – tata a adoptat in sfarsit un catel. In august sunt 10 ani de cand a adoptat un caine ciobanesc german de la un prieten de al lui caruia ii fatase cateaua. L-a numit Bobby. Sau mai précis “Bobby Capucino”, datorita culorii maronii. Tata voia sa aiba un caine care arata fioros, pentru ca strainii sa se teama de el, si sa nu se apropie de casa. Bobby arata fioros, dar era departe de a fi fioros.
Bobby a fost cel mai tacut si supus catel din cati am vazut eu vreodata. Iubea oamenii, prieteni si straini, deopotriva. Si desi tata il voise la inceput pentru a latra tare la persoanele straine, asa cum o fac de obicei cainii ciobanesti germani, Bobby nu latra niciodata la nimeni, decat la pisici. Niciodata nu latra la oameni. Manca din mana oricui, se sprijinea de piciorul oricarui om statea la masa, spunea “buna ziua” la oricine intra in curte, si ii conducea frumos la bucatarie, sau oriunde erau cei de ai casei.
Era mereu in preajma tatei, desi tata fusese rau cu el in anumite ocazii, cand i-a calcat gradina de legume, sau cand a disparut de acasa si nu l-a gasit decat dupa ore intregi, speriindu-l pe tata care credea ca il calcase vreo masina.
Bobby a fost mereu dezlegat. Niciodata nu a fost legat cu lantul, asa cum o fac multi oameni in Romania. Si dupa ce si-a invatat teritoriul, Bobby era extrem de ascultator si cuminte, si nu mergea unde nu avea voie.
Vremuri mai sanatoase si mai fericite: Bobby in fata bucatariei si a portii
Ca orice animal de casa, Bobby a devenit parte din familia noastra. In primul weekend pe care l-a petrecut la noi in casa, a fost nunta sorei mele. A fost cu noi cand a murit maia; era mereu langa noi cand veneam in vizita, si mancam pe terasa; a fost langa mama si tata cand a murit Dolly, pisica noastra; era mereu langa tata cand facea gratar; a fost acolo cand l-am dus pe Patrick in Romania pentru prima data. Era mereu tacut si daca nu il vedeai, nu stiai ca exista caine la casa parintilor mei. Sau daca nu era cate o pisica vagaboanda prin curte si atunci ii auzeai scheunatul. Ca nu era chiar ca un latrat. Era mai mult ca un suspin sau oftat!
Nu prea se pricepea la tinut pisicile afara din curte. Suspinul lui frustrat cand le vedea insemna mai mult ca le atentiona ca desi primesc mancare acolo, curtea ii apartine lui.
Bobby a fost fara discutie cel mai destept caine din cati am vazut vreodata. Grija cu care se misca pe langa copiii mici, obedienta tacita fata de adulti, discretia cu care statea sub masa fara a cere flagrant de mancare, il aratau ca pe un caine destept. Si, fara discutie, a fost un caine plin de dragoste, pentru toti cei care l-au intalnit. Dragoste si umilinta.
Cred ca tacerea lui i-au cauzat si moartea, poate, pe de o parte. Parintii mei nu si-au dat seama cat este de bolnav pana a fost prea tarziu, pentru ca nu se plangea de a-I fi rau.
Bobby a murit astazi. Avea doar 10 ani. Si spun “doar” pentru ca ar fi trebuit sa traiasca mult mai mult! A murit la fel de silentios cum a trait. Asa cum a zis si mama, a fost ca si copilul lor; chiar daca l-am mai certat, l-am iubit, asa cum iubesti si certi un copil.
Deci, la dupa doar 10 ani, noi, si mai ales tata care si l-a dorit timp de peste 40 de ani, nu suntem pregatiti sa ii spunem “la revedere”. Dar adevarul este, cand oare suntem pregatiti sa spunem la revedere unui “copil”, unei parti de familie, unui animal de casa?!
Sper ca daca exista vreun “rai ai cateilor”, Bobby alearga acum liber si fara durere prin el, rastindu-se doar din cand in cand la pisicile care ii ies in cale. O sa imi fie dor de tine, Dle. Capucino. Esti de neinlocuit!
Mai putin "servitor si stapan" si mai mult "prieten si prieten" - tata, cu Bobby
No comments:
Post a Comment